Membrii echipei unite știu cum, cât și de ce râd sau plâng împreună

La Interviuri de colecție a poposit Luiza Stefan, Coach NLP si trainer de 5 ani si cu 25 de ani de experienta pe piata muncii,  dintre care aproape jumate in banking si management.

Am avut plăcerea de a discuta despre ingredientele unei echipe unite in prima etapa a interviului de colecție, va invit sa vedeți ce a iesit:

Sunt multe ingredientele astea. Fac eforturi specialistii sa le structureze, sa le defineasca, sa le ierarhizeze. In contextul in care eu insami am fost membru de echipa și am lucrat în calitate de coach și trainer cu diverse echipe, doua ingrediente sunt cele mai importante si pe acelea caut sa le descopar si sa ii invit sa le manifeste.

Primul este – cum, cat si de ce rad impreuna.
Al doilea este – cum, cat si de plang impreuna.

O sa iti povestesc despre o echipa cu care am lucrat si au ramas asa cu ideea ca viata lor profesionala acolo era „rasu’-plansu'”.
Un amic are o firma de circa 25 de persoane. El incepuse sa mearga pe la cursuri de dezvoltare personala si isi dorea acelasi lucru si pentru oamenii lui, doar ca acestia nu se vedeau facand asta. Asa ca a adus cursurile la ei.
Am creat un program de 2 zile si jumatate, cu o seara de vineri in care am iesit in Bucuresti la un fel de „mini-urban-team building” si am inceput sa ne cunoastem. Si ei intre ei si cu mine. Oricât ar fi de denigrate acest gen de iesiri colegiale, daca le pui intr-un cadru de deschidere si incredere si le legi cu o strategie de dezvoltare si crestere, sunt de nepretuit atat pentru companie in general, cât mai ales pentru viata de zi cu zi pe care fiecare angajat o petrece acolo.
Urmatoarele 2 zile le-am petrecut sub tema „Echipa performanta – adevar si provocare”. Ceea ce folosesc ca tehnica este facilitarea de grup si coaching-ul, pe care le „condimentez” cu exercitii diverse,  care pun omul sa isi foloseasca intreaga fiinta – adica sa se miste, sa creeze, sa viseze, sa gandeasca, sa auda – atat la nivel individual, cat si in echipa/grup. Toate exercitiile sunt proiective si dau sansa de a reflecta ulterior asupra modului in care oamenii actioneaza si interactioneaza.

Se ia rezultatul observarii acestor tipare si se compara cu ce isi imagineaza compania ca inseamna o „echipa unita” si se creeaza imaginea posibila. Pentru CEO-ul sau fondatorul, care a plecat acum multi ani la drum cu o idee, iar pe parcurs lucrurile au evoluat intr-un fel in care ideile initiale s-au transformat, incet-incet, in frana, exercițiul este o adevărată revelație.
Hai sa ne uitam la realitatea „mecanica” sa zic asa: echipa nu este o suma de profesionisti. Este un sistem dinamic, in care oameni (cu emotii, ganduri, visuri, aspiratii, abilitati personale si competente tehnice de diverse niveluri) vin si actioneaza intr-un context specific, indeplinesc un rol care este doar o parte din ceea ce sunt ei ca persoana. Când zic rol nu ma refer la faptul ca se prefac, ci ca au acest context – spatial, temporal si de conținut reprezentat de profesie si ocupație.
Echipa de care spuneam mai sus a lucrat la a pune pe hartie imaginea din prezent a ideii de „excelenta”. Au lucrat separat – managementul si personalul de executie si fiecare si-a expus „avatarul”.
Intre cele doua „echipe” s-a vazut clar ca existau:
• similitudini profunde – care dau echipei si companiei sansa si puterea sa mearga mai departe;
• zone gri – care s-au dovedit a fi foarte albe, doar prin definirea termenilor;
• aspecte lipsite de viabilitate sau ireconciliabile, la care ori una, ori alta dintre echipe era nevoita fie sa renunțe,  fie sa o restructureze complet.
Daca la prima si la a doua apare ceea ce ziceam, ca se rade cu drag, se spun lucrurile deschis, exista potential de colaborare, de completare, de ajutor etc, la ultima apare partea, în care „valea plangerii” e stapana.
Cat si cum se poate sta cu lucrurile „nespuse” este, pentru mine, masura cresterii sustenabile a unei echipe si a unei companii in general.

Fiindca adevarul poate sa doara, de multe ori alegem sa trecem cu vederea, sa uitam, sa ajustam, sa bagam sub pres, sa refulam in alta parte si tot asa. Numai ca, daca ceea ce nu se spune afecteaza munca, mai devreme sau mai tarziu efectele nu intarzie sa apara.

Si asta se vede in toate locurile importante:

– in atmosfera din birou si in interactiunea cu clientii. Daca esti o firma mare, poate astea sunt mai greu vizibile. Dar daca esti asa cum erau cei de care va vorbesc, nemultumirea clientilor si calitatea serviciilor se duc repede la vale. Poti sa dai vina pe mediul de afaceri, pe fiscalitate, pe mentalitatea clientilor, pe ce vrei tu. Daca insa alti 3 jucatori din piata, in acelasi mediu, merg mai bine decat tine, e cazul sa te uiti cu sinceritate si la adevarul (poate) dureros din ograda ta.
Si asta i-am provocat sa faca, fara a invinovati, a face de rusine sau a victimiza pe cineva anume, s-au pus cu totii sa observe cu ce se confrunta.

Da, se spun lucruri „grele”. Greul asta nu vine din fapta in sine, ci din modul in care fiecare reactioneaza la ceva ce altul nici nu gandeste. De exemplu, una dintre contabile astepta un raport de la echipa de vanzari de care depindea o situatie pe care o asteptau mai departe alti colegi. Ea era suparata si se comporta rece si poate necolegial cu intreaga echipa de vanzari, fiindca cea care trebuia sa ii dea acest raport intarzia foarte des. La aceasta intalnire s-a aflat ca persoana care dadea raportul il preluase fara sa stie ce si cum, cat fusese un coleg in concediu, care nu a mai venit, caci si-a dat demisia. I-a fost jena sa ii spuna sefului ca nu se prea descurca cu tot ce face, uneori era ajutata de un alt coleg, dar alteori uita ea insasi de acel raport si uite asa, in cateva luni, s-a creat o atmosfera neplacuta. Stim cu totii cum se amplifica astfel de situatii.
Cand s-au spus toate acestea (nici macar nu era ceva complicat sau grav, asa-i?) s-a alocat sarcina unei persoane care stia si putea sa o faca, s-au „impacat” vanzarile cu contabila si s-a restabilit relatia buna de colegialitate.

Si in echipa este ca in viata – daca ii dai o voce „ego-ului” sa spuna ce are de spus – nu se mai zbate pentru atentie.
Coaching-ul face minunea asta – iti permite sa iesi din „da’ de ce nu merge?” si sa pui o intrebare in asa fel incat sa vezi ca nu merge, dar sa privesti catre solutie – de exemplu, o alternativa la intrebarea de mai sus poate fi: „cand va merge un pic mai bine, ce va fi diferit” sau „care este cel mai simplu lucru pe care il poti face de indata ca lucrurile sa mearga mai bine”?

In cazul de fata raspunsul a fost – „sa spun cuiva ca ma innebuneste ceva din ce fac”. Erau toti acolo, lucrurile s-au spus intr-o forma asertiva a mesajului, emotiile negative si-au gasit voce si s-au disipat si a fost restaurata armonia si fluxul vital al interactiunilor dintre ei.
Au terminat ziua cu o strategie la nivel de companie, cu task-uri pe care oamenii s-au „batut” sa si le asume, cu termene fixe in care si-au promis ca se vor intalni sa „rada-planga” impreuna si sa mearga mai departe si cu locuri faine in care si-au propus sa ajunga, ca sa iasa din atmosfera de birou si sa le fie si mai usoare noi perspective.

Ne-am revazut intr-una din aceste situatii, la 6 luni dupa workshopul initial. Erau pe drumul stabilit, facusera cateva ajustari, CEO-ul a lucrat cu mine in tot acest timp intr-un proces de coaching si consultanta, fiindca avea nevoie sa integreze toate lucrurile si ideile si sa se redefineasca, ca om si ca antreprenor (sper ca v-ati dat seama ca o parte mare din lucrurile ireconciliabile ii apartineau exclusiv).
Cam asa arata un proces de a crea o echipa unita, performanta si care vrea si gaseste feluri in care sa poata fi deschisa sa si rada, nu doar sa planga.

Nu cred ca se poate face asta doar din cateva traininguri de soft-skills si ceva coaching cu vreun angajat care e „oaia neagra” (cum era contabila nemultumita).

Cred ca trebuie sa plece de la cine e acolo „sus” si sa cuprinda pe toata lumea, sa fie un proces clar, sa se inteleaga ca dureaza luni (cel mai lung proces in care am fost implicata a durat 1 an si jumatate, dar in firme mai mari dureaza si 3 ani sa adaptezi la prezent cultura companiei), ca sunt momente cand totul pare minunat, precum si momente in care totul pare ca se prabuseste.

Si ceva in care eu cred, sper ca l-am mai spus, dar il repet, totul pleaca de la fiecare dintre noi.

„Omul sfinteste locul” si ” fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume” sunt doua sintagme pe care le-as vedea transfuzate, integrate in fiinta noastră inca de pe bancile scolii.